Despre noi

Nici un popor nu a fost atât de preocupat de moarte ca vechii egipteni, începând cu preistoria şi sfârşind cu Epoca târzie, mormintele şi monumentele funerare au jalonat istoria şi pământul Egiptului. Atât pe mormintele simple din epoca predinastică cât şi pe monumentele funerare splendide din Valea Regilor, cu impresionantele Mari Piramide, sunt săpate date importante care ne dezvăluie aspecte din civilizaţia egipteană antică: din arta şi credinţele sale. Egipteanul considera viaţa ca un moment trecător pe pământ, o etapă premergătoare adevăratei vieţi. Tot ritualul funerar (mumificare, monumente funerare şi texte) nu avea decât un ţel: deschiderea porţilor împărăţiei morţilor, prin pregătirea trupului şi a sufletului pentru cea din urmă întâlnire. Religia Egiptului antic nu este o religie universală, o „Buna Vestirea oferind lumii întregi Mântuirea sau Adevărul. Este o religie strict naţională, legată mai mult de pămăntul său decât de poporu. Egiptul este centrul Pământului, reflectare a lumii cereşti în lumea pământeană. Egipteanul este, în consecinţă, singurul om demn de acest nume, singurul care „cunoaşte Zeii”.

Cei mai religioşi dintre oameni, cum îi considera Herodot pe egipteni, au despre moarte o concepţie foarte diferită de a noastră. Pentru ei există 2 tipuri de moarte: una biologica de care nu scapă nimeni, chiar dacă ea poate fi urmată de un ciclu nesfârşit de naşteri, morţi, renaşteri-şi alta veşnică, aceasta din urmă fiind cea mai de temut, căci ea înseamnă nimicirea totală, reîntoarcerea la nefiinţa dinaintea facerii lumii. De aceea ritualurile lor, funerare, mumificarea, construirea unor morminte grandioase (piramidele), dar mai ales grija lor permanentă de al înzestra pe cel mort cu toate acele formule magice cu ajutorul cărora sa poată străbate tărâmul morţilor, pentru a ajunge din nou la lumină, la viata.

Primele mari texte funerare apar gravate în mormintele Regilor din Imperiul Vechi, în camera în care era depusă mumia faraonului sau pe culoarele piramidelor. Cele dintâi scrieri au fost descoperite de marele egiptolog A.Mariette în piramida lui Unas sau Onnos(2350 î.Hr.-2321 î.Hr.), ultimul rege din dinastia aV-a. Dar ele sunt cu mult mai vechi, ca dovadă multiplele straturi de compunere si nivelurile unor limbi diferite. Folosite multa vreme oral, ele vor începe de acum înainte sa fie consemnate, fixate prin scris, pentru a li se perpetua eficacitatea. Concret, textele piramidelor sunt nişte compilaţii de diverse formule magice(descântece), dispuse pe pereţii diferitelor încăperi ale apartamentului funerar, aranjate în funcţie de valoarea lor simbolică.

Ele corespund unor liturghii ce se efectuau în timpul mumificării regelui sau cu ocazia funeraliilor. Multe dintre aceste descântece , mai ales formulele de protecţie şi cele pentru ofrande, sunt gravate lângă sarcofag, pentru ca defunctul să fie ferit de pericole si să-şi poată recăpăta forţele in noua lume. Formulele referitoare la suirea la cer figurează pe culoarul prin care se atinge vestibul si care duce spre intrare. In epoca, speranţa dobândirii unei noi vieţi in lumea de apoi era comuna tuturor egiptenilor, dar oamenii de rând nu puteau spera la o supravieţuire ca aceea primilor faraoni, adică cea solara. În toate epocile, dar mai cu seama în Imperiul Vechi, suveranul se bucura de un statut aparte: fiind regele-zeu întrupat, numai el putea mijloci între lumea oamenilor si a zeilor. Ascensiunea sa prin piramida, contopirea cu astrul şi renaşterea o dată cu acesta constituiau un privilegiu regal, iar textele piramidelor garantează acest lucru.

Dar oricare ar fi fost modul de divinizare a faraonului răposat, el va călători cu barca lui Ra, către ţara de apus„Ţara vieţii”.Indiferent cu care dintre zei se identifică(Osiris sau Ra),renaşterea faraonului după moarte este dată drept sigură. Rezervate iniţial faraonului, textele vor fi acaparate în curând de către soţiile acestora, de reginele de la începutul dinastiei aVI-a(2321 î.Hr.-2140 î.Hr.).În cursul anului 2000, în mormântul soţiei lui Pepi I, Ankhesenpepi II, egiptologii francezi au descoperit hieroglife sacre de aceeaşi factură, îngrijit gravate şi pictate în verde- cu culoarea resurecţiei. În perioada Imperiului de Mijloc(2022 î.Hr.-1650 î.Hr.), când Egiptul se fragmentează în mai multe regate conduse de principi locali, în aparatul funerar intervine o schimbare majoră: textele nu mai sunt fixate pe pereţii mormântului, ci pe aceia ai sarcofagiilor.

Cartea Mortilor

Apărută la sfârşitul dinastiei aXVII-a, “Cartea Morţilor” este efectiv o culegere de formule(reţete) magice(sau descântece) destinate să-i permită mortului să înfrunte absolut toate primejdiile lumii de dincolo. Este o compoziţie foarte eterogenă, cu formule moştenite din “Textele piramidelor “ şi din cele ale sarcofagelor, cu împrumuturi din diverse epoci. De cele mai multe ori aceste
formule, înscrise pe acelaşi papirus nu au nici o legătură una cu alta: imnuri adresate zeului solar stau alături de texte însoţite de glose, de pasaje(fiindcă nu se poate vorbi despre capitole, deşi unii egiptologii se exprimă astfel) în care mortul se identifică cu un animal care îl va ajuta să treacă de probele la care va fi supus.

Unii dintre morţi pleacă la drum cu 15-20 de astfel de formule, alţii nu dispun decât de una sau două. La origine cartea este o compilaţie care strânge laolaltă, într-un număr şi într-o ordine fluctuantă, texte independente. S-a discutat şi încă se mai discută despre caracterul esoteric, unii specialişti descoperindu-i chiar valenţe iniţiate, justificate întro civilizaţie atât de preocupată de moarte, aşa cum este cea egipteană.

„…Eu sunt ziua de Azi
Eu sunt ziua de Ieri
Eu sunt ziua de Mâine.
Cu ajutorul numeroaselor mele Naşteri
Eu rămân Tânăr şi Vânjos
Eu sunt Sufletul divin şi misterios
Care, odinioară, a creat zeii
Şi a cărui esenţă tăinuită hrăneşte
Divinităţile din Duat, Amentis\ Cer.”

Călătoria omului după moarte începe cu această desprindere a sufletului, care se îndreaptă spre lumina zilei. Primele capitole din Cartea mortilor (capitolele I-XVI) se referă la acest drum către necropolă, la această pătrundere a „mumiilor cu sufletul luminat” în lumea cealaltă.

Textele erau recitate de preoţi cu ocazia funeraliilor, de-a lungul drumului, de la Nil la mormânt.

„…Ascultaţi cu atenţie cuvintele magice,
Scandate de cei care însoţesc sicriul meu
Pe drumul către locuinţa lui tainică.”

Sufletul mortului se îndreapta spre Soare, devine însuşi Soarele şi declară cu trufie:

„Voi toţi, ascultaţi, spre ştiinţă!
În adevăr eu sunt cel ce este Ra!
Ra, în schimb, mă reprezintă pe mine!”

Defunctul îşi dă seama foarte curând ca pe împărăţia morţii sunt răspândite multe piedici şi are nevoie de tot sprijinul lui Ra pentru a le învinge:

„…O Ra! Fă ca aceste drumuri străbătute de razele tale să-mi fie odihnitoare şi plăcute!”

Cu ajutorul lui Ra, defunctul va reuşi să-şi învingă duşmanii, forţele tenebrelor care aveau misiunea de a opri soarele să răsară şi împotriva cărora Ra trebuia să lupte în fiecare dimineaţa pentru a se ivi şi a lumina pământul:

„O Prinţ al zeilor Etisef.
Auzi cum urlă demonii chelboşi
În clipa în care braţul (lui Osiris) este neclintit?
Vei spune:…Vino! Treci peste Genune!
Priveşte! în faţa ta.
Neputincios, este Răpus, Duţmanul tău!
Coapsele-i sunt prinse de gât:
Spatele îi este legat fedeleş odata cu capul său…

Dupa izbânda, răposatului îi este îngăduit să forţeze „Porţile Lumii de dincolo” şi să sosească acolo ca un învingător:

„Te salut, o împăraţie a Tăcerii,
Şi Misterele pe care le cuprinzi!
Tu, care ai creat formele vieţii
Asemenea zeului Kepra însuşi.
Lasă-mă să contemplu Discul lui Ra!”

Învingându-şi ultimii duşmani, răposatul va putea, în Lumea de Dincolo, să contemple în pace „rămăşiţele sale neînsufleţite” de pe pământ. Acum, în plină lumină a zilei, el exclamă: „în prezenţa lui Osiris, devin stăpânul vietii!”, înainte de a intona un imn, spre fala sa:

„…îl contemplu pe Ra la apusul lui:
Când se iveşte în zori.
Mă contopesc cu Sufletul său dătător de viaţă…
Curate sunt mâinile mele când îl slăvesc.
Dacă ar putea Păstra toate părţile
Fiinţei mele întreaga lor coeziune
De nu ar fi împrăstiate!
lată că eu zbor asemenea unei păsări
Şi cobor pe Pământ…
Pe măsură ce înaintez, trebuie să urmez
Linia faptelor mele anterioare
Caci eu sunt un vlăstar al Zilei de Ieri”.

O Noua Nastere

Apărând în lumina strălucitoare a lui Ra, identificat cu zeul, învingător al duşmanilor săi, răposatul primeşte o nouă naştere şi el strigă de trei ori: „M-am născut acum”. El este Ra şi trupul său este trupul celorlalţi Zei.

În capitolul XLII din Cartea Morţilor răposatul înşiră, într-o lungă litanie, noile sale însuşiri:

„…Părul meu este Nun:
Faţa mea este Ra;
Ochii mei sunt Hathor:
Buzele mele sunt Anubis;
Molarii mei sunt Isis;
Gâtul meu este Neith;
Spatele meu este Seth;
Falusul meu este Osiris;
Şira spinării şi pântecul meu sunt Sekhmet:
Fesele mele sunt ochiul lui Horus:
Coapsele mele şi pulpele mele sunt Nut;
Picioarele mele sunt Ptah”.

Urechile sale, nasul său, dinţii săi, braţele sale, carnea sa, pieptul său, degetele sale de la picioare, sunt cele ale altor zei; atunci când răposatul afirmă: „Părul meu este Nun” el vrea să spună că de acum înainte el stăpâneşte părul lui Nun, cu toate însuşirile lui magice.

Înzestrat cu un nou trup, cuprins de zei, răposatul poate exclama:
„Nimeni nu-poate să-mi oprească braţul, nici să pună stăpânire pe mâinile mele!” El este proclamat „zeu al Devenirii”; noua sa locuinţă este „ochiul divin al lui Horus” şi „oul cosmic”; O „strălucire a luminii” emană din întreaga sa fiinţă.

Judecata

Răposatul va afla acum Judecata pe care o face Maat.

„O Maat! lată-mă ajuns în faţa ta.
Lasă-mă să contemplu strălucitoarea ta frumuseţe!”

Înainte de a pătrunde în sanctuarul lui Maat şi de a intra în dubla încăpere de Adevar-Dreptate în care se va săvârşi cântărirea sufletului, defunctul povesteşte zeilor lungile sale călătorii:
„Am ajuns pâna la limita extremă a Cerului:

(…) Am adus ofrande de tămâie:
(…) Am sosit la Elephantina:
(…) Am răsturnat Barca încărcată cu duşmanii mei:
(…) Am atins templul lui Anubis:
(…) Am pătruns în templul lui Osiris:
(…) Am fost ascuns şi îngropat:
(…) Am străbătut ţinuturi sterpe unde nu creţte nimic:
(…) Am învăţat cuvintele dătătoare de puteri ale Iniţiaţilor.”

Răposatul stă acum în picioare, aproape de balanţă; el priveşte de o parte inima sa, într-un taler, şi de alta, Maat, sau pana, simbolul său. Horus şi Osiris sunt de faţă; Anubis este însărcinat cu cântărirea, Thot este grefierul.

Defunctul proclamă nevinovăţia sa, în faţa luj Osiris şi a tuturor zeilor, într-o spovedanie negativă rezumată în termenii următori:

„…Nu am provocat oamenilor vreo suferinţă
Nu am folosit violenţa împotriva familiei mele.
Nu am înlocuit dreptatea cu Nedreptate.
Nu m-am împrietenit cu cei răi.
Nu am făptuit crime.
Nu am pus oameni să muncească pentru mine istovincindu-se
Nu am uneltit mânat de ambiţie.
Nu mi-am chinuit servitorii.
Nu am hulit zeii.
Nu l-am lipsit pe cel sărman de cele trebuincioase.
Nu am săvârşit fapte de care zeii au oroare…”

Acum, înainte de a străbate încăperea, răposatul trebuie să răspundă întrebărilor referitoare la elementele de arhitectură ale acestei încăperi. Astfel, „Paznicul Canaturilor Usii” îl întreabă:

… — Nu te voi lăsa să intri în încăpere în afara cazului în care îmi vei spune Numele meu ascuns.

iar defunctul răspunde:

…— «Cot-al-zeului-Shu-protector al lui Osiris» este Numele tău”.

Acesta trebuie să mai răspundă si întrebărilor portarului, apoi întrebării pe care i-o adresează Thot înainte de a fi „prezentat divinităţii”:

…— Care este numele divinităţii. Apărate de un Cer de foc înconjurate de un Zid de zeiţe-serpi. Care se odihneşte la suprafaţa Apelor curgătoare? Cine este?
…— EsteOsiris!
…— Treci Pragul!”

De acum înainte defunctul este întrupat în Osiris, în vecii vecilor.

De-abia în epoca saită (700 î.Hr.), în timpul dinastiei aXXVI-a, egiptenii introduc în această carte o ordine canonică şi, respectiv, nişte capitole numerotate în această ordine. Traducând această versiune tardivă, savantul Lepsius este şi primul specialist care o numeşte astfel ( „Cartea Morţilor”),căci vechi egipteni, atunci când vorbeau despre ea, o numeau, formule pentru ieşirea la lumină”. Unul dintre cele mai importante capitole ale acestei culegeri este faimosul capitol 125, cel care se referă la cântărirea sufletului (inimii).

Este momentul în care răposatul se prezintă în faţa celor 42 de judecători –un tribunal prezidat de Osiris, care vor decide dacă merită sau nu să fie primit în lumea zeilor. Fiecăruia dintre judecători, penitentul îi spune că n-a comis o anume greşeală. E ceea ce se cheamă o ,,spovedanie negativă”. Apoi, inima este pusă în balanţă, ceea ce nu înseamnă că verdictul vreodată altfel decât favorabil, iar defunctul e acceptat în împărăţia lui Osiris. Mentalităţii egiptene îi este străină ideea de păcat, aşa că supravieţuirea nu depindea atât de un comportament moral, de o bună purtare, ci de ştiinţa(magia) de a-i fermeca pe judecători inclusiv pe zeul Thot şi…chiar balanţa!

Prin urmare, ceea ce hotăra soarta defunctului era ştiinţa sa magică, nu morala, aşa cum o înţelegem noi astăzi.